Londra – scurt jurnal

Perioada călătoriei: 22-23 martie 2015

Călătoria la Londra a fost neprevăzută și organizată cu mai puțin de o săptămână înainte de plecare. Cu toate acestea am încercat să mă bucur de fiecare moment petrecut acolo și, fiind singură și neavând cu cine să împart experiența, am scris constant despre locurile prin care am trecut. Ceea ce urmează nu are o ordine, un scop sau un sens. Sunt doar gânduri exprimate în scris, uneori haotic sau fără legături clare între ele.


A fost un zbor tipic românesc, mai lipseau doar plânsetele copiilor. Dar nu durează mult să treci peste acest aspect. Am cumpărat din avion bilete de tren pentru traseul Luton – Londra, așa că primul lucru a fost să iau autobuzul 5 minute până la gară. După o așteptare de 10 minute pe peron trenul a ajuns la ora promisă. Este atât de puțină lume! De fapt, nici nu-i de mirare – unde ai putea să mergi la 8:15AM într-o duminică. Vremea este superbă, însă nu veau să o deochi. După numai o stație rămân fascinată de casele în stil englezesc și îmi este greu să mă concentrez să scriu. Oare ce fac oamenii la acestă oră în orășelele pe care le văd trecând prin fața ochilor cu o asemenea rapiditate? Nu pot decât să îmi imaginez o viață complet diferită decât a celei pe care o ducem noi în România. Oare de ce mereu când aterizez în Anglia mi se pare cerul mai albastru?

Îmi plac tunelurile, parcă aș călători în timp. Într-un fel, cred că asta fac. Nici în avion nu mi s-au înfundat urechile ca în tren. În 10 minute am ajuns mai departe decât mă așteptam.

Mi-a luat mai mult să ies din gara St. Pancras decât să găsesc hotelul. Mi-am lăsat bagajul la hotel și nici nu am ieșit bine din clădire că am și găsit o pisică. Sau poate că ea m-a găsit pe mine. Era un motan superb, mare și dungat care sărea după păsări în părculețul din fața hotelului. Cum m-a văzut că îi acord atenție a venit și s-a tolănit la picioarele mele miorlăind.

Am plecat la drum, se pare, puțin derutată pentru că am fost întrebată după puțin timp de un băiat dacă am nevoie de ajutor. Probabil că mă învârteam în jurul axei mele încercând să găsesc numele străzii pe care sunt. Vestea bună e că eram pe drumul cel bun și mi-a spus cum să ajung la Regent’s Park. Parcul miroase a narcise și e plin de veverițe, de ciripit de păsări și de oameni care fac sport. M-am oprit la o patiserie să îmi iau apă și un pain au chocolat. Și să scriu bineînțeles. Sper să iasă soarele din nou.

Nu am mai stat jos de când am scris mai devreme, nici nu știu cât timp a trecut. E 1:45PM și am ajuns la National Gallery. Traseul dimineții a fost: am ieșit din Regent’s Park pe Baker Street, am intrat în Beatles Store, am mers tot înainte până am dat de Oxford Street, m-am zgâit (nu, nu-i un cuvânt bun), mi-am sucit gâtul uitându-mă în vitrinele luxoaselor magazine ce atrag sute, mii de turiști, am cotit pe Regent Street, am intrat în cel mai englezesc magazin cu putință – Cool Britannia – și printr-o minune am găsit Trafalgar Square fără să mă rătăcesc nicio secundă. Și asta în timp ce am ascultat toate limbile Pământului, am urmărit soarele cum luminează în atât de multe feluri, am văzut oameni amabili oferindu-și ajutorul străinilor și am refăcut câteva poze pentru că vântul îmi sufla părul în fața obiectivului.

M-am gândit să iau o pauză de la străzile agitate ale Londrei și m-am refugiat în National Gallery. Plus că simțeam nevoia să mă odihnesc. Inițial m-am plimbat haotic, dar am descoperit sălile cu picturile impresionoștilor și m-au trecut fiorii. Am uitat complet că mă dor picioarele. M-am trezit într-o încăpere cu picturile artiștilor despre care citesc mereu cu admirație și stând acolo am simțit ceva familiar, ca și când mai fusesem în acest loc în trecut. Acum scriu înconjurată de operele lui Monet. Mi-e foame, dar nu vreau să plec. Să asculți părerile turiștilor este de neprețuit. „I love it and I hate it, you know?”, „It’s like it never ends!” discută doi tineri despre nuferii lui Monet.

Tocmai am realizat că îi tratez cu spatele pe Renoir și Manet, așa că m-am mutat pe o altă bancă.

L-am descoperit pe Constable. Mă uit la picturile sale ca la niște fotografii. Oamenii par fascinați de una în mod special și le dau dreptate. Câtă varietate – atât de artiști cât și de turiști! Credeam că voi duce lipsa cuiva cu care să călătoresc, dar când ești singur ești mai conștient de ce se întâmplă în jurul tău. Cum altfel aș fi realizat cât de mult îmi plac tavanele de sticlă mată ale muzeelor prin care lumina trece atât de uniform și de cald?

Turner, Rousseau, Cezanne, Degas și dragul de Van Gogh.

Cât de mult ador soarele și ce sentiment să stai la căldura razelor lui mâncând struguri într-o zi de primăvară. Cred că îmi era dor de diversitate în sensul bun. Nu voi începe să vorbesc din nou despre National Gallery, dar dacă ajungeți prin zonă și apreciați măcar puțin arta vă recomand să mergeți. Intrarea este liberă, fiecare poate dona la final o sumă în funcție de cât de mult i-a ajuns vizita la suflet. Cum să pui preț pe artă?

Până am găsit Covent Garden m-au distras o mulțime de lucruri: cartierul chinezesc, un anticariat, un magazin cu dulciuri și unul cu ghiduri și cărți de călătorie. Piața pe care o căutam s-a dovedit a fi mai mare decât mă așteptam – avea straturi, straturi de magazine, mulți artiști stradali, turiști curioși și restaurante nenumărate.

Mi-am dat seama că s-a făcut târziu și vreau să ajung la British Museum. După ce mă învârt în jurul cozii pentru câteva momente, consult GPS-ul, întorc iar capul după toate vitrinele și fac două poze unui turist asiatic la rugămintea lui în fața muzeului intru și eu. Sub celebrul tavan de sticlă am impresia că este mult mai multă lumină decât afară. O groază de turiști obosiți stau pe jos prin diverse unghere, iar eu intru în prima sală care îmi iese în cale: Iluminismul.

Scriu stând pe o bancă în ceea ce pare o bibliotecă uriașă în stilul secolului 18. Totul ar fi perfect dacă nu ar fi atâția copii care se trântesc pe jos și fac gălăgie fără ca părinților să le pese că deranjează. Cred că mă mut de aici.

M-am mutat de tot. Sunt în cameră. Am încercat să vizitez o galerie la British Museum, dar erau prea mulți copii care urlau, iar eu sunt un turist care are nevoie de liniște. Nu vreau să încep acum discuția despre părinții care își aduc odraslele mult prea mici să înțeleagă ceva în muzee. Nu mai spun nimic.

Camera este mică, dar decentă. Îmi petrec noaptea la Hotelul Judd din cartierul Camden, la 5 minute de King’s Cross. Este pentru prima dată când stau într-o cameră single. Cred că astăzi m-am confruntat cu o provocare: să fiu doar eu cu mine însămi, departe de ceilalți. S-a dovedit a fi o experiență revelatoare. Uitasem că pot gândi atât. Pentru că să recunoaștem: când suntem cu cineva vorbitul ia locul reflecției; nu poți să descoperi ce simți dacă în minte îți răsună altă voce decât a ta.

Și totuși nu am ieșit în seara asta să mănânc la un local, mi se pare trist să ocup o masă de una singură. Am luat mâncare în cameră. Probabil că îmi fac un ceai și mă pregătesc de culcare. Sunt pe drum de 17 ore. Și mai vreau.

E dimineață și eu mă învârt între cele două gări King’s Cross și St. Pancras. E atât de multă lume și cu toții par să aibă un scop bine stabilit. M-am trezit cu un ciripit vesel și cu soarele inundând camera de lumină. Era frumos, aproape că nu vroiam să cobor la micul dejun. Am vrut să mă întorc la British Museum, dar nu deschisese la ora 8 așa că m-am gândit că e mai bine să ies în recunoaștere prin zonă. Totuși, nu vreau să pierd avionul pentru că nu găsesc gara. Sunt mulți pescăruși, iar când iese soarele din nori este un sentiment tare plăcut. Gata, plec să îmi fac bagajele. Să văd cum îndes micile cumpărături de ieri. Mi-am luat multe cărți și sunt mândră de asta.

Am crezut că am uitat cartela de acces în cameră și ca m-am încuiat pe dinafară. Ce ușurare că este de fapt în geantă.

Ce să fac o oră jumătate până la interviuri? În fața mea sunt panourile care anunță plecările trenurilor spre Paris și Bruxelles. Nu ar strica o vizită până acolo.

Întâmplător citesc o carte pe care mi-am cumpărat-o din Sibiu în care un tânăr care își câștiga existența pe străzile Londrei povestește cum viața lui s-a schimbat de când a luat în grija sa un motan roșcat pe care l-a botezat Bob. El lucra legal vânzând ziarul The Big Issue (le cumpăra de la distribuitori cu o liră și vindea cu două). Astăzi mergând spre gară am văzut pe cineva făcând același lucru și mi-a părut rău pentru el. Nu l-aș fi observat dacă nu aș fi citit cartea. Este trist cât de invizibili sunt pentru noi oamenii străzii.

Am văzut ceva ce mi-a plăcut în mod special: în gara sunt piane la care poți cânta. La unul dintre ele o doamnă cântă un cântec vesel cu bagajele lângă ea. La un altul un tânăr cântă Mad World. Ironia.

M-am întors la British Museum. De data asta împart încăperea cu mumiile. Măcar pe ele nu le dor picioarele. Interviurile s-au terminat. Mai sunt câteva ore bune până când decolează avionul așa că m-am gândit că muzeul este un loc bun să închei călătoria. Păcat că iar am ajuns când închide.

Gata, mă duc acasă. Sunt în tren și energia îmi este pe terminate. Ultimele două zile au fost o aventură. Nu cred că voi mai avea timp să ajung curând prin zonă, dar sper că atunci când mă voi întoarce va fi în vacanță. Sau poate interviurile de astăzi au o continuare fericită. Îmi place aici. Tocmai am realizat că nu sunt anunțate stațiile. Sper să cobor unde trebuie și să nu mă trezesc în Bedford.

În orice caz, ne vedem acasă.

3 gânduri despre &8222;Londra – scurt jurnal&8221;

  1. Cand am inceput sa citesc acest articol, m-am pregatit pentru un incursiune in lumea anglo-saxona, care imi place mult, insa m-am impiedicat la inceput de chestia cu copiii in avion „zbor tipic românesc, mai lipseau doar plânsetele copiilor” si apoi la sfarsit de „Totul ar fi perfect dacă nu ar fi atâția copii care se trântesc pe jos și fac gălăgie fără ca părinților să le pese că deranjează. Cred că mă mut de aici.” Pe de alta parte, ai scris „Astăzi mergând spre gară am văzut pe cineva făcând același lucru și mi-a părut rău pentru el. Nu l-aș fi observat dacă nu aș fi citit cartea. Este trist cât de invizibili sunt pentru noi oamenii străzii.” Doua intrebari: 1) ar trebui ca oamenii cu copii sa nu aiba voie in avion 🙂 ? 2) De ce nu-ti pare rau si de parintii care totusi se incumeta sa calatoreasca cu avionul? (E clar ca ai empatie, inteligenta, atentie la detalii si o intelegere buna a lumii inconjuratoare). V. http://thoughtcatalog.com/stacey-becker/2015/01/10-reasons-not-to-hate-a-screaming-baby-or-their-parents-on-an-airplane/ Nu vreau ca interventia mea sa te supere (imi cer iertare anticipat daca se intampla aceasta). Succes la interviuri! P.S. Mi-a placut scurtul tau jurnal din Londra; eu nu am apucat sa vad toate locurile descrise de tine.

    • Bună seara!
      Nu mă deranjează comentariul, dimpotrivă. Aș dori să lămuresc câteva aspecte.
      1) Nu sunt de părere că oamenii cu copii ar trebui să nu aibă voie în avion. Am zburat chiar recent lângă o familie cu o fetiță pe care o țineau în brațe și nu m-a deranjat chiar deloc. Într-adevăr este deranjant plânsetul, dar nu este sfârșitul lumii și înțeleg că și pentru părinți este greu. Ce vroiam să evidențiez printr-un zbor „tipic românesc” este de fapt tiparul omului care ține neapărat să se facă auzit din orice loc al avionului. Remarca despre copii se referea doar la nivelul zgomotului.
      2) În schimb, îmi suțin ideea despre atmosfera neplăcută pe care un copil nesupravegheat o poate creea într-un muzeu. Personal, când vizitez un astfel de loc îmi doresc un cadru liniștit în care să mă pot bucura de artă și de exponate în general. Bineînțeles că am văzut și momente care m-au făcut să zâmbesc, precum un tată care își ținea în brațe fetița și îi explica ceva arătând către o vitrină și ea se uita mirată. Astfel de imagini mi-aș dori să văd mai des, în schimbul celor în care copii se joacă printre exponate ca la ei acasă.
      Vă mulțumesc pentru timpul acordat pentru a citi articolul și pentru răspuns!
      O seară bună!
      Maria.

  2. Multumesc pentru raspuns. De acord cu tine referitor la faptul ca parintii trebuie sa incerce sa-si controleze copiii (daca reusesc :-)) si sa nu-i aduca in anumite locuri publice prea des (daca stiu ca proprii copii sunt mai dificili). Cu alte cuvinte, si parintii trebuie sa respecte anumite reguli, asa cum e descris in a doua jumatate a acestui articol: http://themattwalshblog.com/2014/03/07/dear-society-kids-cry-deal-with-it-dear-parents-kids-cry-stop-bringing-them-to-grown-up-movies/

    Pe de alta parte, pana sa-si educe ceilalti copiii (oricum englezii sunt mai relaxati cu educatia copiilor la chestiile minore – nu sunt ca parintii romani „traditionali”- nu pune mana pe aia, stai frumos pe scaun etc.), cand apar situatii de acest gen poti sa te muti putin mai departe, asa cum ai facut tu, sau, spre imbunatatirea soft skill-urilor 🙂 sa te concentrezi si in conditii dificile. In sensul ca o pictura poate sa te absoarba asa de mult incat sa ignori faptul ca alaturi un copil tocmai a daramat o statueta de pe soclu. 🙂 De fapt, am citit ca putin zgomot de fond ajuta la concentrare – v. https://coffitivity.com/#research-content Ca dovada, biografia lui Euler spune ca Euler a obtinut multe rezultate matematice cu copiii „pe cap” – citez „Euler claimed that he made some of his greatest mathematical discoveries while holding a baby in his arms with other children playing around his feet.” sursa http://mathsforeurope.digibel.be/Euler.html

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s