Au trecut mai bine de 6 luni de când am plecat de acasă. 6 luni, 3 săptămâni și o zi mai exact. Am petrecut cea mai lungă perioadă departe de casă, am cunoscut oameni frumoși și am învățat cât în ultimii 3 ani la un loc. Acesta este un scurt jurnal al experienței mele de până acum.
Cazarea și mutatul
Să pleci din locul unde ai trăit toată viața este foarte dificil. Cum le spui celor dragi „pe curând”, ce iei cu tine și ce lași în urmă? Fără de ce amintiri nu poți trăi? Am îndesat totul în 2 valize. Nu realizezi că ești pe cont propriu până nu te trezești de unul singur în centrul Londrei, târâind niște bagaje mai grele decât tine și căutând o adresă la care nu ai fost niciodată.
Să găsești cazare în Londra este un chin atât din punct de vedere al timpului cât și financiar. Prețurile sunt ridicol de ridicate pentru condițiile pe care le oferă, iar situația devine din ce în ce mai disproporționată cu cât vrei să stai mai aproape de centru. Plus că viteza cu care se dau camerele și apartamentele în lunile de vară poate ajunge până și la 15 minute.
Locuiesc în cartierul Pimlico lângă strada la capătul căreia apune soarele. Apartamentul îl împart cu încă 4 persoane, iar camera am reușit să o transform în mica mea fortăreață. Deși îmi doresc să mă mut undeva cu mai puțină lume sau chiar deloc, îmi place zona: este liniște, fără trafic, în zonele verzi din jur găsești veverițe și uneori pisici, iar la anumite ore, mai ales din noapte, poți auzi concertele nemaipomenite ale păsărilor. Peste toate mă bucur și de frumoasa arhitectură pe care o admir în fiecare dimineață în drum spre metrou. Este viața așa cum îți imaginezi că va fi când te muți în Regatul Unit.
Asta bineînțeles până încerci să vizitezi un muzeu – atunci realizezi cât de dezavantajat ești că trebuie să fii turist de weekend. Dar după ce treci de sentimentul de deznădejde pe care îl resimți inițial realizezi că tu nu te grăbești nicăieri. Să locuiești în centru este bineînțeles un plus. Poți oricând pleca la o plimbare pe jos și dacă te atrage un muzeu poți intra chiar și pentru 5 minute dacă doar atât ai timp.
Într-o după-amiază de weekend am plecat spre Tate Britain care este la 15 minute de mers de unde stau eu. Îl mai vizitasem, dar vroiam să mă plimb. Nu am stat mult, dar am descoperit o expoziție interesantă: artista Susan Philipsz a adunat instrumente de cântat stricate în diverse conflicte armate din ultimii 200 de ani și a inregistrat aceeași melodie cu fiecare în parte. Sunetul se auzea ca un ecou din trecut în galeriile înalte ale muzeului. Superb. Am plecat de la Tate Britain impresionată și am continuat să mă plimb pe malul Tamisei până la Big Ben unde turiștii se înmulțiseră considerabil, am străbătut St James’ Park spre Buckingham amuzându-mă de copii care fugeau de gâștele mult prea prietenoase și minunându-mă de copacii înmuguriți în decembrie, am ocolit palatul ajungând la Victoria ca în 15 minute să fiu acasă. Pentru astfel de plimbări sunt recunoscătoare că locuiesc în centru.
Când te muți în Londra nu prea ai timp să îți fie dor de alte locuri pentru că aici găsești câte puțin din toate. Cu timpul aflii care e cel mai bun loc pentru cumpărături, înveți rutele autobuzelor din zona în care trăiești și care e cel mai bun loc în autobuz, descoperi cafenele ascunse atunci când te rătăcești pe străduțe. Este greu să pleci, dar o dată ce ai făcut-o este mai greu să te întorci.
Oamenii și strada
În Londra sunt 8,6 milioane de locuitori și pare că nu vei găsi doi la fel. Aici poți fi cine vrei tu să fii și nimeni nu te va judeca, pentru că fiecare are nebuniile lui. Dacă într-o dimineață te trezești și te simți verdea atunci fii verde toată ziua! În cel mai rău caz vei face pe cineva să zâmbească.
Oamenii sunt atât de diverși încât nu îți ia mult timp să realizezi cât de diferit ești și tu față de ei. Este ușor să îți faci prieteni din toate colțurile Pământului, iar asta te va face să vezi lumea cu alți ochi. Iar vorbind cu ei realizezi și cât de puține știu de fapt despre România. Am fost întrebată tot felul de lucruri: „sunt mulți negri în România?” sau „cum sunt românii ca oameni?” sau „cum e vremea în Budapesta?” sau „are România graniță cu Franța de învățați franceza la școala?”. Oamenii sunt curioși, unii știu mai multe despre politica noastră, alții nu știu nimic despre noi. Fiind singura româncă din companie am încercat să îi țin la curent pe colegi cu sărbătorile și tradițiile noastre. Acum sunt mari amatori de cornulețe și au cerut să asculte muzică populară.
E greu de definit ce este de îi aduce pe oameni împreună. Îmi place să cred că la mijloc este o combinație de curiozitate și respect vis a vis de diferențele dintre ei. Această libertate și relaxare care se observă pe străzi nu poate să nu te schimbe. Am ajuns să adopt un stil pe care nu îl apreciam destul înainte, zâmbesc mai des, am învățat să îmi ocup timpul când sunt singură, am început să fac mai multe activități artistice așa cum mi-am dorit întotdeauna. Este mai ușor să te descoperi pe tine când locuiești într-un oraș atât de divers.
Mi s-a spus adesea înainte să plec că nu voi aprecia vremea și că va ploua foarte des. Nu sunt de acord (ironic, acum plouă). Până să vin acasă de sărbători în decembrie m-am bucurat de o vreme supebă, nu am folosit umbrela decât o dată. Lunile care au urmat nu au fost atât de teribile: temperaturile au scăzut și a apărut umezeala. Cel mai greu de suportat a fost vântul. Gradele sunt mereu pe plus ceea ce face vremea în general mai suportabilă decât în România. Iar după tot timpul petrecut aici am ajuns la concluzia ca Londra este cea mai frumoasă în diminețile însorite și în nopțile ploioase.
Serviciul și colegii
Lucrez în momentul de față ca Software Developer la The Guardian în programul lor de graduate și fac rotații la fiecare 6 luni. Să lucrezi într-o organizație de media este o experiență nemaipomenită. Suntem permanent în centrul evenimentelor, putem participa la ședința de dimineață a editorilor unde se discută știrile și putem scrie la rândul nostru articole care vor fi publicate pe developer blog-ul nostru.
În curând voi avea și eu două articole publicate. Pentru mine a fost prima dată când a trebuit să scriu un text tehnic și bineînțeles că nu m-am putut abține să nu abordez și latura umană a proiectului despre care scriam. Am crezut că voi primi observații legate de acest aspect, dar spre uimirea mea colegii au apreciat nesperat de mult abordarea mea. Este incredibil cât de mult te încurajează să fii tu și să îți depășești limitele.
Colegii sunt excepționali și incredibil de talentați. M-au primit cu brațele deschise chiar din prima zi, m-au învățat mai multe decât credeam că sunt în stare să asimilez în 6 luni și mi-au fost mereu alături. Am avut ocazia să particip la conferințe, să învăț atât copii cât și oameni mari să programeze, să intervievez candidați și să colaborez cu oameni din toate echipele. Atmosfera de lucru este relaxată și ți se oferă încredere chiar dacă nu ai experiență anterioară.
Pentru cei care citesc și sunt interesați de ce tehnologii folosim, The Guardian folosește Scala pentru back-end, Javascript și React pentru front-end, Elasticsearch și Amazon Web Services. Aproape toate proiectele noastre sunt open source si le găsiți pe GitHub. Recomand oricui să ia în considerare The Guardian când caută un job. La interviu puteți programa în ce limbaj vreți și toate problemele le puteți găsi aici. Nu or fi ei companie specializată pe software, dar care credeți că esti viitorul știrilor? Dar aplicați cu grijă: o dată ce înveți programare funcțională (a nu se confunda cu ce se studiază în facultate) nu mai e cale de întoarcere.
Concluzie
Locul meu este acum aici. Dorul de casă, de familie și de prieteni, de locuri și de momente din trecut este mereu prezent acolo undeva. Și deși știu că sunt lucruri care se schimbă în lipsa mea, știu că cei dragi învață să meargă mai departe și fără mine sau că nu voi mai găsi tot ce am lăsat în urmă, voi continua să rămân în Londra să mă descopăr pe mine și să mă bucur de liniștea pe care nu am găsit-o în altă parte. Nu voi încerca să compar Bucureștiul cu ce am găsit la Londra. Nu este corect să alegi un oraș în defavoarea celuilalt din considerente pur obiective. Până la urmă fiecare va alege să trăiască acolo unde simte că trebuie să fie la un moment dat.
Diminețile în care ies să iau micul dejul în oraș, plimbările fără destinație, micile demonstrații de bunătate pe care le observ pe străzi, zilele când mă simt atât de mică în fața frumuseții orașului, când zâmbesc pentru că știu cât de mult am muncit pentru a mă afla pe o stradă însorită pierdută prin Chelsea – sunt câteva din motivele pentru care simt că aici îmi este locul. Poate nu sunt motive suficient de bune pentru unii, dar cui îi pasă? Dacă nu facem lucrurile care ne fac fericiți astăzi, mâine s-ar putea să fie prea târziu.
Până acolo și înapoi 