Porto – jurnal de conferință

Decizia de a vorbi la o conferință a venit din curiozitate. Vroiam să văd dacă este ceva ce îmi place să fac sau dacă, din potrivă, nu mi se potrivește deloc. Când am fost acceptată să vorbesc la Scala Swarm în Portugalia am fost foarte bucuroasă. Dar cu două luni înainte de talk am început să am emoții. Dacă nu îmi voi mai amiti ce vreau sa spun? Dacă publicul nu va înțelege explicațiile mele? Dacă mă voi uita la oamenii din sală și vor arăta teribil de plictisiți?

Din fericire, în aceeași perioadă, am fost invitată să îmi exersez prezentarea la un meetup în Londra. După emoțiile de riguare din seara precedentă (care au fost de proporții monumentale ar spune unii), totul a mers bine. Și chiar dacă am uitat să menționez ceva, publicul a părut în general mulțumit. Și chiar mai mult de atât, cuintele au venit de la sine și starea de nervozitate a dispărut imediat ce am început să vorbesc. Bineînțeles că un factor important care a contribuit la succesul meu au fost sfaturile colegilor și prietenilor. Iar unii chiar au venit la meetup să mă susțină. Le sunt foarte recunoscătoare.

Dar acesta a fost doar primul hop în aventura mea. Astăzi mă îndrept spre Porto și ziua a început cu peripeții.

Plec eu liniștită de acasă spre gară ca de obicei cu mult timp înainte de decolare. Zborul este la prânz și am suficient timp să iau trenul din gara de la Victoria. Sunt doar 30 de minute până la Gatwick Airport. Sunt una din acele persoane care preferă să fie cu mult timp înainte de plecarea zborului în aeroport trecută de securitate decât să alerge după avion. Așa că la 9 sunt în gară. Dar nu știu ce aliniere nefericită a planetelor face ca trenul meu să fie întârziat pentru nimeni nu știe cât timp. Zic eu, nu-i nimic mai sunt și altele. Dar fatalitate, sunt și ele întârziate sau chiar anulate. Cum ajunge Maria la aeroport atunci? După 30 de minute în care am fost ca un leu în cușcă patrulând între peroane și în care un domn foarte chill a cărui asemănare izbitoare cu Bob Marley mă lămurește cu zâmbetul pe buze că niciun tren nu pleacă spre Gatwick din cauza unei defecțiuni minunea s-a întâmplat. Se aude un anunț care ne informează că un tren va ajunge în 8 minute. Folosind puterea internetului aflu înaintea muritorilor de rând care urmăresc panourile din gară că trenul va trage la linia 17 și mă plasez strategic.

Sunt în tren și știu că nu e niciun risc să pierd avionul, voi fi acolo cu 1.5 ore înainte, dar mă simt încă stresată. Nu știu de ce. Poate de fapt e din cauza conferinței. Sau poate pentru că nu am mai zburat singură de ceva timp. Sau poate pentru că nu voi mai avea timp să îmi cumpăr sandale din aeroport cum plănuisem pentru că am auzit că este foarte cald în Portugalia. În avion ajung destul de repede fară alte probleme. Decolăm cu întârziere pentru că sunt alte avioane care așteaptă înaintea noastră. Pe de altă parte văd pentru prima oară un avion în timp ce sunt în aer care zboară în sens opus. Este o imagine impresionantă. Aș putea spune că aproape am uitat toate relele care s-au întâmplat în orele de dinainte.

Următoarea încercare a zilei a fost să îmi cumpăr bilet la metrou de la aeroport. După ce abia gasim stația de metrou pentru că dintr-un anume motiv indicatoarele nu aveau niciun sens pentru mine, am zis să încerc un lucru aparent simplu: să folosesc un automat pentru a cumpăra o călătorie la metrou. La urma urmei nu era prima dată.

Lucruri care au mers prost:

  1. Există o opțiune pentru limba engleza? Unde? De ce nu apare pe ecran? Ok, portugheză să fie…
  2. În ce zonă e stația finală? De fapt, avem o problemă mai mare de atât: cum se numește stația finală? Știu că e la două stații în jos pe linia galbenă de unde mă lasă linia mov. Desfac repede harta. Fir-ar, a expirat sesiunea, trebuie să o iau de la început.
  3. Am uiat să separ monezile: am o amestecătură de euro și lire. Mă simt Cenușareasa când a separat lintea de cenușă. Bag €1. Expiră sesiunea. Și bănuțul meu este înghițit de aparatul cel rău.
  4. Nu înțeleg nimic. Zic să încerc cu cardul. Bag cardul. Nimic. Durează ceva până realizez că trebuie să apăs un buton ca aparatul să înțeleagă ce vreau. Îl apăs. Aparatul se blocheaza de tot.

Renunț și schimb strategia. Mă dau deoparte și număr €2.55. Îi țin strâns în pumn ca nu cumva să îi pierd ca atunci când mă trimitea bunica la magazin să cumpăr pâine cu câțiva lei. Mă duc la alt aparat și execut din nou pașii, de data asta în viteză. Îmi primesc bine meritatul card Andante. Victorie, dulce victorie.

Pe peron aștepta un tren scurt și futurist. Ezit pentru câteva momente să mă sui – nu arată ca metroul pe care îl știu eu. Dar la imboldul unei femei care lucra acolo îmi zic fie ce-o fi și apăs pe buton. La cum arăta creadeam că ușa se va ridica în sus ca la mașinile scumpe. Dar nu.

Ajung unde vroiam, dar un lucru nu îmi e clar. Trebuie să validez călătoria din nou înainte să schimb cu cealaltă linie? Consult internetul: da, trebuie. Tot pe internet mi se spune că sunt aparate pe peron. Cobor pe peron. Nu sunt. Urc din nou. Toate astea cărând bagajele după mine. Validez și cobor la timp pentru a mă sui în primul metrou.

Am rezervat un apartament în centrul orașului, aproape de port și la 2 minute de locația conferinței. L-am găsit acum ceva timp pe booking.com. Ajung în fața clădirii după un scurt drum de mers pe jos de la metrou, dar nu știu la ce număr să sun la interfon. Mi se spune la telefon ca soția interlocutorului mă așteaptă în apartament. La etajul 4. Mă întâmpină o doamnă drăguță care mă sărută pe ambii obraji. Mereu mă miră cum m-am dezobișnuit de apropierea umană de când locuiesc la Londra. Acolo nu există îmbrățișări sau pupături când te întâlnești cu cineva cum e acasă. Iar când cineva are intenția de a face asta nu mai știu cum să reacționez.

Apartamentul este spațios, luminos și modern. Doamna îmi face turul și îmi spune că am o carafă de vin de Porto pe masă din partea casei, două croissante și cafea. Facem schimb de numere de telefon în caz că am nevoie de ceva. Apoi rămân singură. Nu mă pot opri din admirat micile detalii din apartament. De la cele două scăunele blănoase din fața patului până la micile buturugi așezate pe fiecare pervaz în parte. Dragoste la prima vedere.

Decid să plec în explorarea orașului. Încep turul prin a căuta locația conferinței: Mercado Ferreira Borges. O gasesc după colț. Așa că mă îndrept spre port. Multă lume, mult soare și susurul apei pe fundal. Cântareți ambulanți dau suflet peisajului. Mă plimb pe malul râului Douro; este o locație bună de admirat podul D Luis I. Mă uit pe harta pe care am primit-o la aeroport și văd că aproape de mine este un loc marcat cu un binoclu. Ghicind ce e mă îndrept într-acolo. Ratez scările și ajung să urc pe un drum în zig zag care pare că nu se mai termină. E un exercițiu fizic foarte bun. Priveliștea de pe Miradouro da Bataria da Vitoria e încântătoare. Înconjurat de niște clădiri abandonate și o biserică este un teren cu pietriș și mult praf de unde poți admira orașul. Este liniște. Din când în când mă întrerupe din visare un pescăruș guraliv. Nu vreau să plec, dar timpul e scurt și sunt multe de vizitat. Mă atașez unui grup de turiști pentru a mă asigura că găsesc scările de data asta.

În apartament pe masă găsisem cartea de vizită a unui restaurant care se află pe aceeași stradă, dar deschide la 7. Mă întorc în port și mă așez pe o margine la soare cu picioarele atârnându-mi pe lângă piatra caldă. Privesc râul și ascult zumzetul bărcilor care vin și pleacă. Oamenii vin și pleacă. Nici nu îmi mai simt emoțiile. Mă bălăngăn și eu odată cu apa pe un ritm care se aude doar în capul meu.

Dar foamea nu are răbdare. Restaurantul arată mai bine decât mă așteptam. Se numește Essencia Lusa. E un spațiu mic cu 9 mese, dar elegant aranjat. Unul din pereți e de piatră oferindu-i un aspect rustic. Mănânc bine și mult. Știam că în Portugalia porțiile sunt consistente, dar nu am putut spune nu aperitivului. Pate de fructe de mare, pate de ton și măsline. Nu regret nimic. Nici felul principal care vine într-o oală care poate hrăni cel puțin 2 persoane. Plus sangria. Seara se încheie aici. Noroc că apartamentul este vis-a-vis.

Update: Nu reușesc să deschid ușa apartamentului. În orice direcție răsucesc cheia ușa rămâne neclintită. Întreb internetul cum deschid o ușă. Nu ajută, rezultatele sunt despre cum sparg ușa. Nu cred că e indicat. Dau un mesaj proprietarilor cerându-mi scuze pentru incompetența mea tehnică. Sugerează să țin ușa trasă spre mine când învârt cheia. Ajută.

A doua zi la 7 dimineața mă trezește un tânțar. Îmi amintește de nopțile mele petrecute la țară și realizez cât de mult timp a trecut de când nu am mai auzit acel zumzet enervant. Acum ca și atunci încerc să rezolv problema prin clasica tehnică a tragerii de palme. În starea de somnolență în care mă aflam știam că nu îl voi nimeri. Poate va obosi să se ferească și va pleca. Să mai moțăie și el până mai spre dimineață, că încă e devreme. Oare cum dorm țânțarii?

Mă trezesc oficial la ora 8, când alarma mea de toate zilele se pune pe cântat.  Și deși cu o seară înainte, după acea masă copioasă, îmi era greu să cred că îmi va mai fi foame pentru o săptămână, primul meu instinct este să plec în căutare de mâncare. Mă îndrept mai întâi spre Cais da Ribeira, visând la un mic dejun liniștit pe malul apei. Dar se pare că sunt prea matinală. Îmi iau inima în dinți și hotărăsc să urc. Nu știam înainte să vin aici că totul este în pantă. Totul. Până și mesele. În dimineața asta picioarele mele se simt ca după o oră de aerobic. Mă încurajez și îmi spun că „cui pe cui se scoate”.

Din fericire o cafenea, și ea în pantă, îmi iese în cale. Comand o omletă, un cappuccino caum fac de obicei și un suc de portocale. Oare e prea devreme pentru pastel de nata? Ce întrebare, nu e niciodată prea devreme pentru pastel de nata – sau cel puțin așa mi-ar spune colegele mele. Aceste minunății de tarte umplute cu cremă și uneori presărate cu scorțișoară pe deasupra stau în amintirea primei mele vizite în Portugalia, în Lisabona. Tot la o conferință și atunci.

Cafeneaua la care m-am așezat se numește Bufete S. Domingo și nu are nimic pretențios. Stau afară la o masă înclinată și ea. Personalul vorbește bine engleză, iar clienții abia acum încep să apară.

La masa din fața mea s-a așezat o familie cu 3 băieți. Doi sub 10 ani, unul adolescent. Cel mare a fixat serios un punct undeva jos și nu scoate niciun cuvânt. Ceilalți doi mici încă se mai bucură de atenția părinților.

Puțin spre stânga o doamnă își așteaptă soțul. Este îmbrăcată în alb din cap până în picioare. Un porumbel se suie pe masă în căutare de ceva ciugulibil și ea îmi zâmbește complice.

La o masă din dreapta mea stă o familie cu 2 băieți. Unul căruia abia dacă îi ajunge capul la înălțimea mesei și încă unul cu un cap mai mare. Cel mic aleargă frenetic printe noi după porubei. Părinții au niște mutre extrem de obosite. Fratele cel mare este trimis să aibă grijă de cel mic. Din când în când se întoarce spre părinți cerându-le din priviri aprobarea când piticul se îndepărtează prea tare.

Nu e niciun nor pe cer.

În orășelul ăsta mic parcă sportul național este aruncatul cu privirea pe fereastră. Mai pe la toate geamurile se ițește o căpățână, de multe ori cu o țigară în mână, alteori doar rotinduse urmărind trecătorii. Aș vrea să îi pot imortaliza – e ceva de poveste în modul în care apar niște mogâldețe în clădiri decorate cu făianță colorată. Apoi dispar când te aștepți mai puțin. Aparatul foto pe care îl am cu mine nu bate până acolo – așa că mă mulțumesc cu privitul.

Plec în căutarea Librăriei Lello. Am auzit că este una dintre cele mai frumoase din lume și cum am avut mereu o slăbiciune pentru cărți trebuie să mă duc. Mă abat din greșeală de la drumul cel mai scurt, dar identific repede intrarea după numărul de turiști care se holbează la fațadă. Mă alătur și eu. Biletul costă €4 și se cumpără de la librăria de pe colț. La ușă îmi scanează biletul un bărbat cu mustață à la Dalí.

Interiorul este într-adevăr o minunăție. Totul este din lemn, miroase a cărți și a vechi de ți se face pielea de găină. O scară deosebit de frumoasă cu trepte de culoare roșie se încolăcește spre etaj. Este foarte aglomerat. Oamenii sunt mai interesați să facă poze decât să cumpere cărți. Nu îi învinovățesc. Scara este atracția principală. Mai dau un tur și urc și eu. Mă simt ca într-un mușuroi cu zumzet de albine. Este foarte cald.

Încerc să fac un exercițiu de imaginație: cum ar fi să fiu singura persoană din librărie. Când eram mică visam că mă voi face mare și voi trăi într-o bibliotecă, toată ziua înconjurată de cărți, întinsă pe burtă, citind până mi s-ar fi înroșit coatele de la mocheta albastră. Cum ar fi să fiu singura persoană din Librăria Lello, mă gândesc, să adie ușor vântul prin geamurile mari și larg deschise de la etaj, să mângâi balustrada de la un capăt la altul ca și când dacă o gâdil îmi va spune o poveste.

Visul îmi este spulberat de un cuplu de români în care el ține neapărat să îi comunice donșoarei că nu i-a ieșit lui poza bună pentru că era o „vacă” în fața lui. Am vrut să îl ajut pe săracul om, să îi explic că nu suntem într-o fermă. Că de, eu am crescut pe la țară, știu cum arată una și nu îmi amintesc să fi văzut ferme așa frumoase. Prefer, ca de obicei, să mă prefac că nu înțeleg româna. Plec capul și cobor scările.

În drum spre ieșire dau de un volum „Cei trei muschetari” și îmi amintesc de când eram mică. Mie nu Ion Creangă mi-a influențat copilăria, ci Alexandre Dumas. Țin minte cum construiam spade din antene de radio, furtunuri și capace. Arunc încă o privire în urmă. Și ies.

Următoarea oprire: Jardins do Palácio de Cristal. Am hotărât să folosesc doar harta pe care am primit-o la aeroport, fără technologie, măcar să mă rătăcesc cu stil. Și la urma urmei cât de greu e să te orientezi? Trebuie doar să îmi iau puncte de reper și să știu numele străzii pe care sunt. Așa că mă plasez în spațiu și caut cel mai scurt drum spre parc. Urmez un drum drept pentru câteva minute și ajung în colțul parcului. Dar surpriză, parcul este pe o colină. Văd o șosea care șerpuiește în sus, dar harta îmi indică și alte intrări mai aproape de unde sunt eu pe latura de jos. Mai înaintez puțin, dar încep să mă îndoiesc că voi găsi calea mai ales ca sunt lucrări în față și jumătate din șosea este închisă. Mă uit în sus pe drumul șerpuit cu mâna streașină la ochi ca să mă feresc de soare. Parcă zăresc o poartă. Urc până la ea, poarta închisă. Măcar dacă aș găsi pe cineva pe care să întreb. Cedez nervos și întreb internetul. Tot nu e foarte clar, dar găsesc o adresă și mă îndrept într-acolo. Se dovedește că nu trebuia decât să urc dealul.

La intrarea în parc este o fântână artizanală cu statui. Pe capul celei mai înalte din ele tronează mândru un pescăruș. Mă privește sfidător de parcă îmi știe secretul. Mă uit urât la el și zboară. Multe grupuri de copii cu școala stau pe iarbă la picnic. Doi cocoși își aranjează penele mândrii și scot câte un „cucurigu” când își amintesc. Doi copii se joacă cu mingea pe un petic mai întins de iarbă și au decis că poarta este între o piramidă de metal de un metru și un cap sculptat care răsare din pământ de o înălțime similară. Privelistea de aici de sus este de vacanță, ca într-o vedere. Lucrători tund iarba. Mă așez pe o bancă roșie lângă un cuplu de francezi trecuți de prima bătrânețe care își consultă ghidul.

Mă întorc spre oraș după puțin timp întrucât conferința începe în câteva ore și îmi este foame. Găsesc un restaurant drăguț pe aceeași stradă cu apartamentul meu – Tapas 65. Este simplu decorat, cu perne pe fiecare scaun și farfurii colorate. Primesc masa de la geam și sunt încântată. Îmi place să urmăresc oamenii de pe stradă. Playlistul constă în cover-uri de melodii celebre. De la Annie Lennox la Queen. De la Michael Jackson la Blondie. Paharul de Sangria sosește rece și aburind. Aleg să mănânc Francesinha care constă în 3 tipuri de carne învelite în pâine și apoi în brânză. Vine servită într-un sos și monstruozitatea este înconjurată de cartofi prăjiți. Foarte gustos. Acum sunt gata pentru conferință.

E 6 dimineața și nu pot dormi. Talk-ul meu este în 5 ore și am început să am emoții. Știu că va merge bine, dar asta nu ajută. Am cunoscut câteva persoane de la conferință în seara dinainte, la deschidere, și m-au încurajat. Trebuie să fie bine. Plec spre locație după ce mănânc un croissant și iau o înghițitură de vin de Porto pentru curaj.

Abia daca pot fi atentă la primele două prezentări, picioarele îmi tremură – posibil din cauza frigului din sală. Tot ce îmi amintesc din cel de-al doilea talk este că persoana era foarte relaxată. Mă gândesc că așa ar trebui să fiu și eu. Poate în câțiva ani de acum încolo.

Vine rândul meu, mă sui pe scenă, mi se pune microfonul, nu merge internetul așa că va trebui să prezint fără notițe. Dar emoțiile dispăruseră. Mi-am amintit cum un coleg mi-a spus că nu are de ce să îmi fie frică pentru că m-am pregătit și știu ce am de făcut. Celălalt sfat pe care l-am primit, cel clasic în care trebuie să îți imaginezi publicul dezbrăcat, nu aveam cum să îl pun în practică – reflectoarele erau atât de puternice încât abia vedeam primul rând. Observ totuși o față cunoscută în primul rând. Este tipul pe care l-am cunoscut cu o seară înainte și mi-a recomandat să îmi fac prieteni înainte de talk pentru că atunci când îi vezi în public te liniștește idea unei fețe familiare. Avea dreptate.

Nu pot explica următoarele 20 de minute. Știu doar că am mai și improvizat și că s-a râs când trebuia. A fost bine și era să plec cu microfonul. După ce s-a terminat stresul meu a început să îmi placă și mai mult la conferință. Au venit oameni la mine să îmi pună întrebări, să îmi dea feedback sau doar să facă cunoștință. Am cunoscut oameni din toate colțurile lumii.

La sfârșitul zilei o cină a fost planificată pentru speakeri. Îmi zic că nu o pot rata așa că mă alătur și eu grupului. Mașina care trebuia să vină să ne ia întârzie 30 de minute din cauza traficului. Sau poate intenționat – ca să ne mai împrietenim.

Nu ni se spune unde mergem, știm doar că e pe cealaltă parte a râului. Ajungem la un hotel luxos, cu o terasă superbă cu vedere spre oraș – Yeatman. Recepția are loc afară unde suntem îmbiați cu șampanie, vin și minunății culinare atât de spectaculos aranjate că ți-e milă să le mănânci. Simt că nu m-am îmbrăcat suficient de elegant. Dar când mă uit în jur realizez că o duc destul de bine la acest capitol. Neștiind încotro ne întreptăm majoritatea poartă tricouri și pantaloni scurți.

Seara decurge grozav. Bem din 4 tipuri de vin la masă și ne bucurăm de 5 feluri de mâncare care mai de care mai delicioase. Este multă voie bună la mese. Și mai mult decât atât este acel sentiment care apare când te simți parte dintr-un grup. Dintr-o turmă. Și chiar dacă venim din țări diferite, lucrăm în companii diferite, avem vârste diferite și am trăit experiențe diferite tot am găsit ceva ce avem în comun. Mă bucur să fac parte din turmă. Și chiar dacă pasiunea noastră comună pentru programare ne-a adus astăzi împreună, lucrurile care ne fac diferiți dau naștere la discuțiile cele mai interesante.

Ne întoarcem spre casele noastre după miezul nopții. Seara e răcoroasă și ne bucurăm că avem o persoană în taxi care înțelege portugheză și îi poare comunica șoferului destinația. Din păcate trebuie să îmi iau la revedere de la noii mei prieteni. Ne despărțim cu o îmbrățișare.

Părăsesc Porto a doua zi, înainte de finalul conferinței și înainte de festivalul Sãn João. Plec cu părere de rău, dar cu speranța că mă voi mai întoarce. Mai am de văzut oceanul, trebuie să mă întorc. Rămân cu amintiri frumoase și un sentiment de optimism. Simt din nou că ceea ce fac este cu adevărat apreciat. Și că diversitatea este într-adevăr ceva extraordinar. Nu am găsit două persoane la fel în timpul meu petrecut acolo, dar am format un tot. Eram cu toții acolo cu același scop: să învățăm unii de la alții. O comunitate mică, dar puternică prin prietenia dintre noi. Și așa vom ajunge departe.

2 gânduri despre &8222;Porto – jurnal de conferință&8221;

  1. Mi-a placut povestea. Ai har de povestitoare. In plus, faptul ca ai scris in romana, da si mai mult farmec tabloului 🙂

Lasă un răspuns la Alin Stefanescu Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s